ANDREI PLEȘU, FAȚĂ CĂTRE FAȚĂ...

 LECTURI PERPENDICULARE : ANDREI PLEȘU

Motto : O lectură adevărată e ca o înălțare : mută orizontul cu tot cu cititor. (Costel Zăgan)

 

                                                                             

 AUTOPORTRET DISIMULAT

 

                                                      (Andrei Pleșu, Fața către față. Întâlniri și portrete) 

 

”Cititorul citește cărți și extrage citate. Autorul citește ansambluri și face hermeneutică. Aș agăuga că există și o a treia variantă : lectura creatorului, adică a aceluia care citește pentru a scrie. ”

 

Andrei Pleșu  realizează cu brio tote cele trei forme de lectură, reușindu-i , la fel de bine, și delirul, și  nuanța, și exactitatea. Desigur, cu restul retoric de rigoare.

 

De exemplu :

MIHUL DRAGOMIR :

                    * ”era un particular”

                    * ”un virtuoz al solilocviului”

                    * ”Cu alte cuvinte, gândirea era pentru intimitatea supremă a spiritului ”. 

CONSTANTIN NOICA :

                    * ”avea, în ceasul din urmă, conștiința că spusese tot ce avusese de spus.”

 

”Nu se poate spune că PETRE ȚUȚEA a dus cu Puterea un război din care a ieșit învingător. Căci el a început prin a fi învingător, și a dus războiul cu grația suverană a celui ce nu poate pierde. Cum să piară o victimă pe care călăul însuși o admiră ? ”

 

”CIORAN a început deci - cum singur o mărturisește- acolo unde Nietzsche sfârșise.  A deveni-cu voie sau fără voie-reversul propriului tău infern !

   A culmina cu un zâmbet sau cu o reverență după ce ani de-a rândul ai exersat nuanțele unei isterii.”

 

”Dar în vreme ce ELIADE și-a cicatrizat rana prin erudiție, CIORAN a lăsat-o deschisă, a ales să sângereze impudic, în văzul lumii.”

 

”ALEXANDRU PALEOLOGU reprezintă ultima reverență pe care o face veacului nostru boierimea autohtonă.”

 

   Astfel, privind(u-se) în oglinda timpului, Andrei Pleșu a făcut, trăsătură cu trăsătură, și rană cu rană, cu bucuria autodescoperirii, portretul celuilalt, al aproapelui său, spiritul!

 

PETRU CREȚIA era ”un uluitor profesor. Asta înseamnă, cred, trei virtuți reunite :

                               - o știință de carte masivă și limpede ;

                               - o boierească savoare a cunoașterii ;

                               - și o miraculoasă vocație de a transmite  . ”

 

MIRCEA DINESCU ”e mereu transparent , curajos, direct, cum puțini știau să fie în lumea noastră de ieri.”

 

   Poate că celălalt nu este, vorba lui Sartre, doar infernul, ci și personajul cel mai romantic al autobiografiei lui Andrei Pleșu : un munte de cultură, cu inocente abisuri sufletești.

Și uite așa, vrând-nevrând, autorul realizează o anumită ierarhizare a uitării. Pentru că, să ne amintim totuși, uitarea este cea care ne structurează și cunoștințele, dar și prieteniile. Fără niciun echivoc.

   Anesteziant chiar.

În vreme   ce ignoranța cotidiană ne manipulează viețile, încercând și, de cele mai multe ori, reușind să ne impună sensuri de împrumut.

 

 

     Costel Zăgan