SENSUL ONTOLOGIC AL CULTURII

H.-R.PATAPIEVICI, ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEȚII

”Am încercat să viețuiesc în cultură ca un om liber ca un om liber, adică, ca unul care devine în cultură mai mult decât ea și, în cele din urmă, mai mult decât el.” (H.-R.P.)

Insomnia mea, mai mult ontologică decât antologică s-ar putea lăuda să fi avut același traseu ca și Zborul în bătaia săgeții lui Horia-Roman Patapievici, sar n-o face.

   Pentru că ar fi însemnat să văd în trecut (trecutul lui Horia Roman Patapievici este, ciudat sau nu, și al meu și al Dvs.! ) un apogeu.

Din păcate, n-a fost decât un eșec.

De fapt, trecutul este întotdeauna un eșec!

Excepție face cazul când el, trecutul, devine destin. Dar, atunci, nu-l mai percepi ca trecut, ci ca pe un prezent continuu. Fără rest: eternitatea devine vas comunicant pentru omul condamnat la destin!

   De aici și întrebările care frizează retorica tăcerii.

”Când oare irosirea vieții va trece de pierderea a ceea ce sunt?”

   Și ceva mai aproape de absolut:

”Când moare un om, îngerii își pierd cu siguranță prezența. Ce se întâmplă însă cu Dumnezeu? ”

   Există (numai ca axiomă filosofică ?!) prezumția de Dumnezeu:

Pe Dumnezeu  nu-l (mai) cauți decât după ce l-ai găsit. Totuși, unde trebuie căutat ceea ce nu ai găsit niciodată?

   Cultura este o cale. Omul, nu ”...dacă e capăt, s-a stins”.

   Există (în sfârșit!) ruguri care nu se sting niciodată (în inima ta ard inimile tuturor înaintașilor - certitudine și consolare):

”Cu excepția neantului, totul e har.” Și...și.

   ”Esența nu poate fi argumentată”. Continuată? Din când în când. Atenție, însă.

”Imperfectul este modul ratării. Nu putem fi conștienți decât de lucrurile care ne scapă. Coștiința implică pierderea, iar pierderea implică căderea.” 

   Horia-Roman Patapievici întoarce realitatea cu fața la sine. Cititorul percepând, simultan, cele două fețe: a operei și a autorului.

Rezultatul? Senzația stranie că viața (viața ta!) este citită (citită), iar nu  (de)scrisă decătre acest autor (scriitor - pentru că, în primul rând, Horia-Roman Patapievici este un scriitor, și abia după aceea, un filosof ).

   Și e un scriitor deosebit de dotat, ereditar și cultural, deși pare a nu avea, paradoxal, prea multă simpatie pentru talent!

Însă, nimic nou sub soare, nu?A se vedea cazul lui Platon, cel care a pus sub lupa introspecției nu numai propria viață, ci, chiar și cerul!

   Salvarea de la pustiul filosofic? Normal: IUBIREA”

”În iubirii nu văd ieșirea din cercul infernal ”

Trăind, omul în- și des - cifrează condiția umană.

   ”Viața este predestinată numai dacă este împlinită. Vreau să spun că sens are numai perfecțiunea, nu și cioburile.”

Fragmentele au sens numai în mozaicul suspendat al cucubeului.

   Cât despre templul virtual al propriului destin, îl ridicăm cu tot cu cioburile lui Cronos: Lumea se va autocontempla integral în efortul nostru creator:

   CREEZ, DECI EXIST(Ă)!

”Că trăim și nu murim imediat este consecința erotică a faptului că suntem iubiți!”

   Prin iubire și creație se eliberează divinul din om. Prețul fiind, fatalmente, moartea. Și învierea. Prin cultură: 

”Cultura este diagnosticul însuși a ceea ce înseamnă, azi, a fi om...Omul este ceea ce îl transcede.” Totuși!

   Se revine, pe după colțul metafizic al conștiinței, la cioburile curcubeului. Și, parcă i-am da dreptate lui Origen: 

”FRUMUSEȚEA VA MÂNTUI LUMEA.”   

   

Explicit mysterium?

Sapere aude!

N,B.

       Figurile retorice ale vântului vor fi decantate până la ultima scânteie.

        M-am ars, nu-i așa?

Costel Zăgan, INTERTEXT, Nr. 1-2, 2003