POEZIEI, ATUNCI CÂND ÎŞI PUNE ÎNTREBĂRI
NICOLAE IONEL, LĂUNTRUL LUMINII
"De ce nu mi se frânge pieptu-odată,
şi să-Ţi sap un mormânt în piatra sa,
şi să Te-ascund de nimicirea toată
pe care-o închide pulberea ?"
Poetul Nicolae Ionel (se) întreabă, devenind, prin interogaţie, delicatul apărător al divinităţii. Şi al poziţiei privilegiate a omului : în lume şi, implicit, în faţa lui Dumnezeu.
"Cerul devine astăzi transparent", ca şi sufletul, de altfel, al poetului. La ceasul potrivit, cel al lecturii, desigur, interioare.
Cititorul poate profita şi el , din plin, de aceste revelaţii lirice, punându-şi, la rândul său, întrebările sale. Cu tot cu răspunsurile adiacente. Posibile sau nu.
Atenţiune! Atenţiune ! "Vine Adevărul !" Să ne umple de lumină. Şi de Tăcere. O tăcere interogativă.
"Cum să mai ştiu acum ce este al meu
şi ce-i al Celui din nemărginire ? "
Odată ajunşi în interiorul Cuvântului, avem acces şi la structura revelată a luminii :
* Cuvântul
* Treimea
* Iisus
* Duhul Sfânt
* Maica Domnului
* Îngerul Păzitor
* Crucea
* Sfântul Pavel
* Slavoslavia
* Rugăciune
Îngenunchiaţi în cuvânt, murmurăm, alături de poet :
"Apele toate-n mine-acum să plângă
şi să se năruie stihiile,
inima pulberi acestesă se frângă
şi mintea să-şi deschidă porţile"
Cele 121 de sonete dau socoteală de toată ura, neliniştea şi deznădejdea acestei lumi.
Şi totuşi, poate "suntem o iubire şi-o lucrare"!
Costel Zăgan
Comentarii
Trimiteți un comentariu