LECTURI PERPENDICULARE

 STILISTICA DE LA TRISTEȚE LA BUCURIE      Unul dintre cei mai (in)fideli discipoli ai Școlii de la Păltiniș a lui Constantin Noica, și l-am numit pe Andrei Pleșu, publică în anul care tocmai dă colțul, o culegere de eseuri filosofico-pragmatice, de fapt patru conferințe publice ținute la solicitarea unor instituții din străinătate: 1. Despre bucurie în Est și Vest 2. Despre elite în Est și Vest 3. Toleranța și intolerabilul 4. Ideologiile între ridicol și subversiune Folosind propriul arsenal lingvistic și filosofic, Andrei Pleșu detectează: * o anumită normalitate a Vestului, ”e de la sine înțeles să găsești de mâncare, să ai căldură în casă când afară e frig, să ai, fără întrerupere, curent electric, să vină autobuzul la timp, să ai pașaport, să te întâlnești cu cine vrei, să crezi ce vrei, să scrii și să publici ce vrei. * E de la sine înțeles să înjuri guvernul, să fluieri forțele de ordine, să vezi filme din toată lumea, să citești orice autor, să porți sau nu barbă și plete, să

 O carte incomodă. Cu pagini care țipă. Sau cântă. Cu pagini-tanc. Sau porumbei. Ori viscol. Furtună și delicată adiere. O carte, totuși, ca un imn: IMNUL DEȘTEPTĂRII DE LA IAȘI! Prin urmare, din Moldova.Din România. Dar te-ai putea rătăci...Să te rătăcești într-o carte!?    O carte și atâtea adevăruri dureroase despre noi, cei care citim. Despre noi cei care scriem cărți. Cărți care ne împing înainte. Cu tot cu deziluziile și speranțele noastre.    Pe mine personal mă doare fiecare cuvânt al acestei cărți. Mă doare și mă vindecă: de toți și de toate. Numai de România nu mă poate vindeca deloc.                                                            Costel Zăgan . 

  Lecturi perpendiculare : LĂUNTRUL LUMINII By Costel Zăgan on 20 May 2014 Motto : "O lectură adevărată e ca o înălţare : mută orizontul cu tot cu cititor." (Costel Zăgan)                                         POEZIEI, ATUNCI CÂND ÎŞI PUNE ÎNTREBĂRI                                               NICOLAE IONEL,  LĂUNTRUL LUMINII                                        "De ce nu mi se frânge pieptu-odată,     şi să-Ţi sap un mormânt în piatra sa,     şi să Te-ascund de nimicirea toată     pe care-o închide pulberea ?"        Poetul Nicolae Ionel (se) întreabă, devenind, prin interogaţie, delicatul apărător al divinităţii. Şi al poziţiei privilegiate a omului : în lume şi, implicit, în faţa lui Dumnezeu.      "Cerul devine astăzi transparent", ca şi sufletul, de altfel, al poetului. La ceasul potrivit, cel al lecturii, desigur, interioare. Cititorul poate profita şi el , din plin, de aceste revelaţii lirice, punându-şi, la rândul său, întrebările sale. Cu tot