MIRCEA CĂRTĂRESCU, ORBITOR corpul, 2007

     LUXUL SCRIITURII

”Trecutul e totul, iar viitorul nimic.”

”Când sunt fericit gândesc, respir și-mi bate inima”

Ca și în cazul lui Creangă ori Sadoveanu, și în cazul prozei lui Cărtărescu cititorul redescoperă plăcerea lecturii. O plăcere susținută prin întregul spectru expozitiv al scriiturii.

Presupun că Mircea Cărtărescu scrie mai ales când este fericit: proza sa respiră și are ritmul bătăilor sale de inimă.

     Ce este cartea lui M.C.?

”Un trandafir cu sute de petale...O perlă.”

”Nu scriu o carte, ci cresc un embrion în uterul trist al țestei și al camerei și al lumii mele.”

     Se observă cu ochiul liber o anumită violență a exprimării. A sensului exprimării de fapt.

”Mă înșurubam în liniștea de cristal a întunecimii, eram singurul vestitor, singurul punct de lumină, singurul cuvânt, singura informație într-o lume ce nu trimite și nu primește.”

”Zburam în interiorul tăcerii”.

     Ce  situație paradoxală: inima cititorului, inima textului și inima autorului brusc au același ritm estetic.

Bubuiturile acestei inimi uriașe crapă orizontul și lumina înțelesului ultim invadează totul.

Scriitorul și cititorul, concomitent, sunt cotropiți de ”voluptatea singurătății, de orgasmul ei pustiitor.”

   ”Starea mea normală era, pe atunci, levitația.” 

Adică, amintirile din copilărie, pur și simplu.

    Dragi cititori, nu știu cum să vă spun altfel, însă mie chiar îmi place cum scrie Mircea Cărtărescu. 

Și o recunosc: cuvânt cu cuvânt, tăcere după tăcere, uimire după uimire: tac, am zis!

    Cuvântul își dă nu doar arama ci și aurul pe față. Așa că, orice argument în afara tăcerii ar fi în plus.

Costel Zăgan

„