LECTURI PERPENDICULARE

                                                      VINDECAREA PRIN LECTURĂ      A trecut deja ceva timp de când am descins și eu pe această inedită plajă. Undeva la sud-est de suflet. Sufletul meu. Al tău. Al său. Oricum, totul începe dimineața, dacă ți-ai spălat nervii de rezidurile nopții, ai putea purcede și tu spre sus-numita plajă.      - Hai la mare și tu, îți spui în cor cu autorul: HAI!       PLAJA DE LA VADU  de ANDREI VELEA este un roman al dezrădăcinării ontologice. Personajele par că nu-și găsesec locul nicăieri- nici acasă, nici în deplasare.   Și totuși depărtarea și dorul de casă merg mână în mână.      Însă dragostea nu vindecă nimic, dragostea rănește totul, înclusiv lucrurile cu care vine în contact.   Pentru că, până la urmă aceasta s-a întâmplat : REALITATEA A FOST CONTAMINATĂ DE CUVINTE.      Și autorul nu poate decât să încerce să-și vindece, scriind, propriul suflet.      Neuitând nicio clipă că salvarea lumii este Dumnezeu.      Iar cititorii nu sunt altceva

     LUXUL SCRIITURII ”Trecutul e totul, iar viitorul nimic.” ”Când sunt fericit gândesc, respir și-mi bate inima” Ca și în cazul lui Creangă ori Sadoveanu, și în cazul prozei lui Cărtărescu cititorul redescoperă plăcerea lecturii. O plăcere susținută prin întregul spectru expozitiv al scriiturii. Presupun că Mircea Cărtărescu scrie mai ales când este fericit: proza sa respiră și are ritmul bătăilor sale de inimă.      Ce este cartea lui M.C.? ”Un trandafir cu sute de petale...O perlă.” ”Nu scriu o carte, ci cresc un embrion în uterul trist al țestei și al camerei și al lumii mele.”      Se observă cu ochiul liber o anumită violență a exprimării. A sensului exprimării de fapt. ”Mă înșurubam în liniștea de cristal a întunecimii, eram singurul vestitor, singurul punct de lumină, singurul cuvânt, singura informație într-o lume ce nu trimite și nu primește.” ”Zburam în interiorul tăcerii”.       Ce  situație paradoxală: inima cititorului, inima textului și inima autorului brusc au același