IATĂ MOARTEA, ÎNSĂ UNDE SUNT MORȚII EI, DOAMNE! Mie îmi lipsesc toate cărțile geniale pe care prietenii mei, poeții, n-au apucat să le scrie. Nu contează de ce n-au făcut-o! Viața (moartea!) lor personală nu mă interesează! Ultimul prieten (te rog să nu te superi că ai șansa asta!), m-a cucerit cu subiectul (există așa ceva?!) poeziei sale: moartea și morții ei. Adică, noi toți: scriitori și cititori. Democratic și liric, pe deasupra. Pardon, pe dedesubt! Să citim ce scrie, mai întâi, pe aceste borne lirice: Febra Valea Mor(ț)ilor zBucium Stol de drone deasupra parcului DMT Despre morți numai bine De pildă, să citim, cap-coadă, FEBRA Câinii adulmecă liniștea dinaintea furtunii, ceasornicarii dorm în prăvălii cu storurile trase. Orele de catifea trec alene, bușteni duși de ape spre gatere. Minutele devin lipicioase ca panglica de muște din bucătăria de vară, se prind de trupul unui bolnav, îl trag de sub cearșafurile îmbibate de sudoare spre gropile comune care nu știu că sun...
FILOSOFIA CA POVESTE Ciudat sau nu, aceasta este cartea nașterii mele: o fenomenilogie a spiritului metamorfozată în povestiri despre om. Reiterez ideea descoperirii unor aspecte ale biografiei mele în scrierile unor autori care habar n-aveau de existența mea anonimă. Cultura ca domiciliu forțat? Este una din cele patru cărți care vor lua naștere în cei zece ani de domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Zece ani care au trecut ca un ceas: este adevărat ”ceasul cel mai însuflețit al vieții sale”, după cum mărturisește însuși autorul, în altă parte. Este scrisă după ANTI- GOETHE, în intervalul 1953-1955, ca o antiteză la FENOMENOLOGIA SPIRITULUI hegelian. Între 40 și 50 de ani, biografia lui Noica face ce știa ea cel mai bine: pe filosoful Constantin Noica! Das Wahre ist das Ganze. (Adevărul este întregul.) (Hegel) Cum? Se poate așa ceva? Da. ”Așa cu...
H.-R.PATAPIEVICI, ZBOR ÎN BĂTAIA SĂGEȚII ”Am încercat să viețuiesc în cultură ca un om liber ca un om liber, adică, ca unul care devine în cultură mai mult decât ea și, în cele din urmă, mai mult decât el.” (H.-R.P.) Insomnia mea, mai mult ontologică decât antologică s-ar putea lăuda să fi avut același traseu ca și Zborul în bătaia săgeții lui Horia-Roman Patapievici, sar n-o face. Pentru că ar fi însemnat să văd în trecut (trecutul lui Horia Roman Patapievici este, ciudat sau nu, și al meu și al Dvs.! ) un apogeu. Din păcate, n-a fost decât un eșec. De fapt, trecutul este întotdeauna un eșec! Excepție face cazul când el, trecutul, devine destin. Dar, atunci, nu-l mai percepi ca trecut, ci ca pe un prezent continuu. Fără rest: eternitatea devine vas comunicant pentru omul condamnat la destin! De aici și întrebările care frizează retorica tăcerii. ”Când oare irosirea vieții va trece de pierderea a ceea ce sunt?” Și ceva mai aproape de absolut: ”Când...
Comentarii
Trimiteți un comentariu